Unul intre principiile cheie ale UNFCCC este cel al „responsabilităţilor comune dar diferenţiate”, care impune ţărilor dezvoltate să conducă lupta împotriva schimbărilor climatice şi ale efectelor acestora. Prin diferenţierea între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, UNFCCC recunoaşte faptul că ţările dezvoltate, industrializate, sunt responsabile de majoritatea acumulării de gaze cu efect de seră din atmosferă şi dispun de resursele financiare şi tehnologice necesare reducerii emisiilor lor.
UNFCCC îşi obligă semnatarii să stabilească programe naţionale de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră şi să depună rapoarte periodice. De asemenea, ea a cerut ţărilor industrializate semnatare, mai puţin ţărilor în curs de dezvoltare, ca până în 2000, să stabilizeze emisiile de gaze cu efect de seră la nivelurile înregistrate în 1990, obiectiv pe care l-au atins în mod colectiv. Semnatarii UNFCCC se reunesc anual pentru a revizui progresul şi pentru a discuta măsuri ulterioare, iar un număr de mecanisme de monitorizare şi de raportare la nivel internaţional au fost înfiinţate pentru a obţine informaţii despre emisiile de gaze cu efect de seră.
Protocolul de la Kyoto
Guvernele sunt conştiente de faptul că eforturile UNFCCC nu vor fi suficiente pentru a aborda cu seriozitate schimbările climatice. La 11 decembrie 1997, ele au mai făcut un pas înainte şi au adoptat un protocol al UNFCCC, în oraşul japonez Kyoto: Protocolul de la Kyoto. Având la bază cadrul UNFCCC, protocolul stabileşte limite obligatorii privind emisiile de gaze cu efect de seră pentru 38 de ţări industrializate, la origine, inclusiv toate statele membre ale Uniunii Europene, mai puţin Cipru şi Malta, precum şi pentru UE ca o entitate (denumită UE-15, deoarece atunci Uniunea număra doar 15 state membre). De asemenea, protocolul a introdus mecanisme inovatoare de implementare bazate pe teoria schimbului, aşa-numitele mecanisme flexibile prevăzute de Protocolul de la Kyoto, care vizează limitarea costurile legate de reducerea emisiilor.
În cadrul Protocolului de la Kyoto, ţărilor industrializate li se cere să-şi reducă emisiile a şase gaze cu efect de seră (CO2, metan, protoxid de azot, hidrofluorocarburi, perfluorocarburi şi exafluorură de sulf) cu aproximativ 5% sub nivelul înregistrat în 1990, pe parcursul primei „perioade de angajament” a Protocolului de la Kyoto, cuprinsă între 2008-2012. S-a optat pentru o perioadă de angajament de cinci ani, în detrimentul unui an ţintă unic, pentru a compensa fluctuaţiile anuale ale emisiilor datorate unor factori care nu pot fi controlaţi, precum condiţiile meteo. Protocolul nu prevede obiective de emisii pentru ţările în curs de dezvoltare.
Protocolul de la Kyoto a intrat în vigoare la 16 februarie 2005. Până în iunie 2007, 172 de state şi Comunitatea Europeană au ratificat acest protocol. Două dintre ţările care iniţial au semnat tratatul nu l-au ratificat: SUA a respins protocolul, în timp ce Australia a luat decizia de a nu-l ratifica. Cu alte cuvinte, 36 de ţări dezvoltate, la care se adaugă UE-15 şi-au luat angajamentul de a-şi atinge obiectivele Kyoto.
]]>