Tag Archives: kyoto

Măsuri de prevenire

Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice (UNFCCC) şi Protocolul de la Kyoto aferent asigură cadrul instituţional internaţional privind abordarea schimbărilor climatice, definirea obiectivului eforturilor, precum şi principiile cheie de atingere a acestuia.

Unul intre principiile cheie ale UNFCCC este cel al „responsabilităţilor comune dar diferenţiate”, care impune ţărilor dezvoltate să conducă lupta împotriva schimbărilor climatice şi ale efectelor acestora. Prin diferenţierea între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, UNFCCC recunoaşte faptul că ţările dezvoltate, industrializate, sunt responsabile de majoritatea acumulării de gaze cu efect de seră din atmosferă şi dispun de resursele financiare şi tehnologice necesare reducerii emisiilor lor.

UNFCCC îşi obligă semnatarii să stabilească programe naţionale de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră şi să depună rapoarte periodice. De asemenea, ea a cerut ţărilor industrializate semnatare, mai puţin ţărilor în curs de dezvoltare, ca până în 2000, să stabilizeze emisiile de gaze cu efect de seră la nivelurile înregistrate în 1990, obiectiv pe care l-au atins în mod colectiv. Semnatarii UNFCCC se reunesc anual pentru a revizui progresul şi pentru a discuta măsuri ulterioare, iar un număr de mecanisme de monitorizare şi de raportare la nivel internaţional au fost înfiinţate pentru a obţine informaţii despre emisiile de gaze cu efect de seră.

Protocolul de la Kyoto

Guvernele sunt conştiente de faptul că eforturile UNFCCC nu vor fi suficiente pentru a aborda cu seriozitate schimbările climatice. La 11 decembrie 1997, ele au mai făcut un pas înainte şi au adoptat un protocol al UNFCCC, în oraşul japonez Kyoto: Protocolul de la Kyoto. Având la bază cadrul UNFCCC, protocolul stabileşte limite obligatorii privind emisiile de gaze cu efect de seră pentru 38 de ţări industrializate, la origine, inclusiv toate statele membre ale Uniunii Europene, mai puţin Cipru şi Malta, precum şi pentru UE ca o entitate (denumită UE-15, deoarece atunci Uniunea număra doar 15 state membre). De asemenea, protocolul a introdus mecanisme inovatoare de implementare bazate pe teoria schimbului, aşa-numitele mecanisme flexibile prevăzute de Protocolul de la Kyoto, care vizează limitarea costurile legate de reducerea emisiilor.

În cadrul Protocolului de la Kyoto, ţărilor industrializate li se cere să-şi reducă emisiile a şase gaze cu efect de seră (CO2, metan, protoxid de azot, hidrofluorocarburi, perfluorocarburi şi exafluorură de sulf) cu aproximativ 5% sub nivelul înregistrat în 1990, pe parcursul primei „perioade de angajament” a Protocolului de la Kyoto, cuprinsă între 2008-2012. S-a optat pentru o perioadă de angajament de cinci ani, în detrimentul unui an ţintă unic, pentru a compensa fluctuaţiile anuale ale emisiilor datorate unor factori care nu pot fi controlaţi, precum condiţiile meteo. Protocolul nu prevede obiective de emisii pentru ţările în curs de dezvoltare.

Protocolul de la Kyoto a intrat în vigoare la 16 februarie 2005. Până în iunie 2007, 172 de state şi Comunitatea Europeană au ratificat acest protocol. Două dintre ţările care iniţial au semnat tratatul nu l-au ratificat: SUA a respins protocolul, în timp ce Australia a luat decizia de a nu-l ratifica. Cu alte cuvinte, 36 de ţări dezvoltate, la care se adaugă UE-15 şi-au luat angajamentul de a-şi atinge obiectivele Kyoto.

Informaţii suplimentare despre obiectivele Kyoto în UE

Obiective

Responsabilă pentru aproximativ 14% din emisiile actuale de gaze cu efect de seră, UE a fost mereu un lider al eforturilor internaţionale de combatere a schimbărilor climatice. Încă din 1990, UE şi-a luat în mod voluntar angajamentul de a-şi stabiliza până în 2000 emisiile de CO2 la nivelul înregistrat în 1990, un obiectiv pe care UE l-a atins. De asemenea, UE a avut un rol indispensabil în negocierea şi implementarea Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice din 1992 şi a Protocolului de la Kyoto din 1997.
În cadrul Protocolului de la Kyoto, cele 15 ţări care alcătuiau atunci UE şi-au asumat un obiectiv ambiţios: de a reduce până în 2012 emisiile colective de gaze cu efect de seră cu 8% sub nivelurile din 1990. Acest obiectiv global a fost tradus într-un obiectiv specific cu caracter obligatoriu pentru fiecare stat membru, având la bază capacitatea acestuia de reducere a emisiilor. Cu excepţia Ciprului şi a Maltei, toate cele 12 ţări care au aderat la UE din 2004 au obiective individuale privind emisiile în cadrul Protocolului.
La sfârşitul anului 2005, emisiile UE-15 s-au situat cu 1,5% sub nivelul din 1990, în timp ce emisiile combinate ale celor 27 de state membre s-au menţinut la un nivel cu 7,9% mai jos.
Obiectivele Kyoto în UE (termen de îndeplinire: 2012)

Contribuţia fiecărui stat membru al UE-15 la obiectivul de reducere colectivă cu 8% a emisiilor din cadrul Protocolului de la Kyoto
Austria    -13%
Belgia    -7.5%
Danemarca    -21%
Finlanda    0%
Franţa    0%
Germania    -21%
Grecia    +25%
Irlanda    +13%
Italia    -6.5%
Luxemburg    -28%
Ţările de Jos    -6%
Portugalia    +27%
Spania    +15%
Suedia    +4%
Regatul Unit    -12.5%
Statele membre UE cu obiective individuale de reducere a emisiilor în cadrul Protocolului de la Kyoto
Bulgaria    -8%
Republica Cehă    -8%
Estonia    -8%
Ungaria    -6%
Letonia    -8%
Lituania    -8%
Polonia    -6%
România    -8%
Republica Slovacă    -8%
Slovenia    -8%